Icoana este o pictură sfântă, care Îl înfățișează pe Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinți sau o sărbătoare. Nu este un simplu tablou religios și nici un obiect magic. Sfinții Părinți au numit-o „fereastră spre cer”: prin ea privim spre cel înfățișat și ne rugăm lui.
Pentru că Dumnezeu S-a făcut om în Hristos și a putut fi văzut, Biserica a înțeles că Îl poate și picta.
În secolul al optulea, când unii voiau să distrugă icoanele, Sinodul al VII-lea Ecumenic a hotărât că icoanele se cinstesc, iar închinarea se cuvine numai lui Dumnezeu.
Cinstea dată icoanei trece la cel pe care îl înfățișează, așa cum sărutăm fotografia unui om drag nu pentru hârtie, ci pentru el.
Icoanele nu încearcă să arate lumea așa cum o vedem cu ochii. Fețele sunt liniștite, ochii mari, lumina nu vine dintr-o parte, ci pare să iasă din personaje. Aurul de pe fundal arată lumina lui Dumnezeu.
Perspectiva este adesea inversă, ca și cum icoana ar veni spre noi. Toate aceste semne vor să arate o lume înnoită, nu doar o scenă istorică.
Iconarii lucrează după reguli vechi și se pregătesc prin rugăciune și post. O icoană nouă este sfințită de preot printr-o rugăciune și stropită cu agheasmă, iar de atunci este folosită pentru rugăciune.
Acasă, icoanele se așază de obicei pe peretele dinspre răsărit, într-un loc liniștit. Multe familii au un colț al rugăciunii, cu icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfântului ocrotitor, cu o candelă sau o lumânare.
Nu e nevoie de multe icoane: e mai bine una în fața căreia te rogi zilnic decât zece pe care nu le mai vezi.
În fața icoanei ne facem cruce și o putem săruta, de obicei pe mâna sau pe veșmântul sfântului. Icoana ne amintește că nu suntem singuri: sfinții sunt aproape și se roagă împreună cu noi.